A fost odată ca niciodată, undeva la țară, într-o zi frumoasă de vară. Grâul era auriu, ovăzul era verde, iar jos, lângă apă, o mamă rață stătea pe cuibul ei. Stătuse acolo de foarte mult timp. Unul câte unul, ouăle au început să crape. Piu! Piu! Căpșoare galbene au ieșit la iveală. „Mac! Mac!” a spus mama rață, iar toți rățoii s-au uitat la lumea mare și verde. Dar mai rămăsese un ou. Era foarte mare și foarte tăcut. O rață bătrână a venit în vizită și s-a uitat la cuib. „Acesta este un ou de curcă!” a avertizat ea. „Lasă-l în pace și du-te să-i înveți pe ceilalți să înoate.” Mama rață s-a uitat la oul cel mare. „Nu, am stat atât de mult”, a spus ea. „Voi mai sta puțin.” Dintr-o dată, oul cel mare s-a clătinat puțin. Trosc! O bucată de coajă a căzut.

A ieșit și ultimul pui de pasăre. Dar, vai! Nu era galben și pufos. Era mare, gri și părea foarte neîndemânatic. „Ce rățoi teribil de mare”, a spus mama rață. „Nu seamănă deloc cu ceilalți.” A doua zi dimineață, soarele strălucea puternic. Mama rață și-a dus familia la șanțul cu apă. Pleosc! A sărit în apă. „Mac! Mac!” a strigat ea, și rățoii au sărit unul după altul. Apa le-a trecut peste capete, dar au ieșit imediat la suprafață și au plutit minunat. Apoi, a venit rândul celui mare și gri. Stătea la marginea malului noroios. Rața bătrână spusese că este un curcan, iar curcanii nu pot înota. Mama rață și-a ținut respirația în timp ce rățoiul gri a sărit.

Înota! De fapt, înota foarte bine, ținându-și capul sus. „Nu este un curcan”, a spus mama rață cu mândrie. „Haideți, copii! Mergem în ogradă să cunoaștem celelalte animale.” Dar ograda era un loc zgomotos și înfricoșător. Celelalte rațe se holbau la fratele cel gri. „Uite ce urât este!” a sâsâit o rață și l-a mușcat pe rățoiul gri de gât. Chiar și găinile îl ciupeau. Un curcan mare s-a umflat în pene ca o corabie cu pânzele sus, s-a înroșit și a gâlgâit zgomotos chiar în fața bietului rățoi. Zi după zi, era din ce în ce mai rău. Chiar și frații și surorile lui îi spuneau: „Aș vrea să te prindă pisica, urâtule!” Bietul rățoi s-a uitat la gardul jos. Era trist și speriat.

A luat o decizie. A închis ochii și a zburat peste gard! Păsărelele din tufișuri și-au luat zborul speriate. „Este pentru că sunt atât de urât”, s-a gândit rățoiul. A fugit până a ajuns la mlaștina mare unde trăiau rațele sălbatice. Era obosit și singur. A stat acolo două zile, încercând să se ascundă printre trestii. Deodată—Poc! Poc! Vânătorii erau peste tot în jurul mlaștinii! Fumul de praf de pușcă plutea ca niște nori deasupra apei. Pleosc! Câinii de vânătoare au sărit în apă, vâslind prin noroi. Bietul rățoi era îngrozit. Și-a întors capul să și-l ascundă sub aripă, dar chiar atunci, un câine uriaș și înfricoșător a apărut chiar în fața lui! Limba îi atârna afară și ochii îi scânteiau. Câinele și-a apropiat botul mare de rățoi.

Câinele a mirosit... și apoi pleosc! A plecat fără să-l atingă. „Oh, slavă Domnului”, a oftat rățoiul. „Sunt atât de urât, încât nici câinele nu vrea să mă muște.” A stat nemișcat până a apus soarele. Apoi, a fugit cât l-au ținut picioarele. A început o furtună. Vântul era atât de puternic, încât rățoiul a trebuit să se așeze pe coadă ca să nu fie luat pe sus! În întuneric, a văzut o căsuță. Era veche și dărăpănată, dar oferea adăpost. Ușa își pierduse balamaua de jos, lăsând o crăpătură suficient de mare pentru a se strecura prin ea. Tremurând și ud, rățoiul s-a strecurat înăuntru. Dar casa nu era goală. Într-un colț, niște ochi strălucitori îl priveau.

O bătrână locuia acolo cu pisica și găina ei. Pisica își putea arcui spatele și scotea scântei. Găina avea picioare scurte și făcea ouă bune. Dimineața, au văzut rățoiul ciudat. „Poți să faci ouă?” a întrebat găina. „Nu”, a spus rățoiul. „Poți să-ți arcui spatele și să torci?” a întrebat pisica. „Nu”, a spus rățoiul. „Atunci nu ești bun de nimic”, au spus ei. Rățoiul stătea în colț, simțindu-se trist. Își amintea de aerul proaspăt și de soare. Își amintea cât de bine se simțea plutind pe apă. „Vreau să merg să înot”, i-a spus rățoiul găinii. „Ești nebun”, a cotcodăcit găina. „Întreab-o pe pisică. E cea mai deșteaptă pe care o cunosc. Întreab-o dacă îi place să înoate!” Ușa era deschisă. Afară, vântul de toamnă sufla frunzele.

Rățoiul știa că nu-și avea locul în căsuță. A ieșit legănându-se în lumea de toamnă. A înotat și s-a scufundat, dar toate animalele îl ignorau pentru că era atât de urât. Într-o seară, la apusul soarelui, un stol de păsări frumoase a ieșit din tufișuri. Rățoiul nu mai văzuse niciodată ceva atât de minunat. Erau de un alb orbitor, cu gâturi lungi și grațioase. Erau lebede. Au scos un strigăt ciudat și puternic, și-au întins aripile magnifice și au zburat din ce în ce mai sus. Rățușca cea urâtă s-a învârtit în apă ca o roată, întinzându-și gâtul spre ele. Le iubea mai mult decât iubise vreodată orice. Dar venea iarna. Vremea se răcea din ce în ce mai mult. Iazul a început să înghețe. Rățoiul trebuia să dea din picioare tot timpul pentru a împiedica apa să înghețe complet. Deodată, era prea obosit ca să se mai miște. Gheața s-a strâns în jurul lui, prinzându-i picioarele. Rămăsese blocat în gheață!

A doua zi dimineața devreme, a trecut pe acolo un țăran. A văzut biata pasăre, a spart gheața cu opinica sa de lemn și a dus-o acasă. Căldura din casă l-a readus la viață pe rățoi. Dar copiii țăranului voiau să se joace cu el, iar rățoiul era îngrozit! Credea că vor să-i facă rău. Panicându-se, a zburat în sus—pleosc!—direct în găleata cu lapte! Laptele a sărit peste tot. Soția țăranului a țipat și și-a dus mâinile la cap. Speriat de zgomot, rățoiul a zburat în putina cu unt, și apoi în butoiul cu făină! Oh, ce priveliște era! Copiii râdeau, câinele lătra, iar femeia îl alerga cu cleștele de foc. Ușa s-a deschis de la vânt. Rățoiul s-a repezit afară în zăpadă. Era un ger cumplit și nu avea unde să se ducă.

Ar fi prea trist să vă povestesc toate greutățile pe care le-a îndurat bietul rățoi în acea iarnă lungă și grea. Dar a supraviețuit. În cele din urmă, soarele a început să strălucească din nou cu căldură. Ciocârliile cântau. Era primăvară! Rățoiul a dat din aripi. Le simțea mai puternice ca înainte. A zburat până a aterizat într-o grădină mare cu meri și lilieci. Și acolo, înotând pe apă, erau trei lebede albe și frumoase. „Voi zbura la ele”, s-a gândit el. „S-ar putea să mă ciugulească până la moarte pentru că sunt atât de urât, dar nu-mi pasă. E mai bine să fiu ucis de ele decât să fiu mușcat de rațe sau ciugulit de găini.” A înotat spre păsările regale. Ele s-au grăbit să-l întâmpine cu penele zburlite. „Ucideți-mă!” a șoptit biata creatură și și-a plecat capul spre apă, așteptând sfârșitul. Dar în timp ce se uita în jos, și-a văzut propria reflecție în apa albastră și limpede.

Nu a văzut o pasăre neîndemânatică, de un gri-închis. A văzut o lebădă! Nu mai era o rățușcă urâtă. Era o lebădă albă și frumoasă! Lebedele mari au înotat în jurul lui și l-au mângâiat cu ciocurile lor pentru a-i ura bun venit. Niște copii au intrat în grădină cu pâine și prăjituri. Cel mai mic copil a strigat: „Uitați! E una nouă!” Iar ceilalți copii au strigat: „Da, a sosit una nouă! E cea mai frumoasă dintre toate!” Lebedele bătrâne s-au înclinat în fața lui. Noua lebădă s-a simțit foarte timidă și și-a ascuns capul sub aripă. Era atât de fericit, dar nu mândru, căci o inimă bună nu este niciodată mândră. Și-a foșnit penele, și-a curbat gâtul subțire și s-a gândit: „Niciodată nu am visat la atâta fericire pe când eram rățușca cea urâtă.” Și a trăit fericit până la adânci bătrâneți.